Mărturii în piatră și cărămidă arsă ale unor epoci romantice, amplasate în zone de un farmec aparte al naturii, palatele județului Bacău, peste care, din păcate, multă vreme s-a așternut ceața uitării și, ca urmare, necunoașterea, aduc călătorului însetat de frumos ori inedit multă distincție, arhitectură impresionantă și, mai ales, urme ale unui trecut în care bunul gust se îmbina cu tradițiile locurilor.
În prezent, se încearcă introducerea acestora în circuitul turistic.
Palatul Știrbei din Dărmănești — construcție unică, victimă a ipocriziei și nepăsării
În una dintre numeroasele păduri din preajma orașului Dărmănești, tronând la peste 600 de metri peste valea Uzului, se înalță, așa cum îi spun localnicii, ”Palatul prințesei aviației române”, Marina Știrbei — prima femeie pilot militar din țară.
Localnicii povestesc cum prințesa Marina ateriza, spre mirarea, dar și bucuria celor din zonă, pe aerodromul amenajat pe o peluză în pantă chiar în fața intrării principale a palatului, după care împărțea daruri copiilor ce priveau cu ochi mari mașina zburătoare atingând pământul.
De asemenea, prințesa a rămas în amintirea localnicilor și prin faptul că a transformat camere ale palatului în spital de recuperare pentru răniții luptelor ce aveau loc în munții din preajmă în timpul celor două conflagrații mondiale.
Palatul fusese construit de părinții săi, Gheorghe Știrbei și Elisabeta Baleanu, care doreau să-și petreacă în frumoasa zonă vacanțele de vară, cu ajutorul unor meșteri italieni și germani, după planurile arhitectului Nicolae Ghika Dudești.
Este o construcție masivă din piară și cărămidă roșie, dispusă pe patru niveluri (subsol, parter și două etaje, parțial P+1 în zona terasei semicirculare), având și o aripă în formă de L dotată doar cu parter și etaj, precum și alte două corpuri parter, anexate acesteia din urmă.
Intrarea principală se face pe o terasă cu scări ample. Încăperile corpului principal destinate zonei oficiale de primire, salonul mare, sufrageria, birourile, sera, scara principală au dimensiuni cu deschideri de până la 10 m. Tot aici se face accesul spre terasa deschisă, semicirculară. Corpul lateral, având încăperi mai mici, ridicat pe 2 niveluri, reprezintă zona administrativă a palatului. Fațadele, un joc de tencuială, cărămidă și zidărie din piatră, prezintă ferestre cu ancadramente din cărămidă aparentă și balcoane cu elemente decorative din lemn. Soclul este înalt din piatră de carieră. Acoperișul turnului de intrare, precum și al celor două componente laterale acestuia sunt din șarpantă din țiglă ceramică.
Concomitent cu valoarea istorică și arhitecturală, palatul din Dărmănești și-ar găsi un binemeritat loc și într-o istorie a tehnicii, la reședința Știrbei aflându-se, încă în funcțiune, cea mai veche aducțiune de apă din zona Moldovei, realizată în anul 1908 de ingineri germani.
Palatul se află în mijlocul unui parc brăzdat de alei umbrite de stejari, fagi și brazi, cu trei fântâni arteziene.
Vreme de 40 de ani, după anul 1906, când a fost finalizată construcția, viața locuitorilor a avut două puncte de reper: sosirea în luna mai a familiei princiare și a oaspeților acesteia și plecarea în luna septembrie, odată cu primele semne ale toamnei.
Prințul George Știrbei a fost răpus de tifos în timpul Primului Război Mondial. Prințesa Elisabeta a rămas, însă, în centrul atenției localnicilor, care au îndrăgit-o foarte mult. După cel de-Al Doilea Război Mondial, cele trei prințese — Elisabeta și fiicele acesteia, Marina și Sanda — au fost expropriate și alungate, fără a li se permite să ia cu ele bunurile familiei. Ele au reușit în cele din urmă să ajungă în Franța.
Palatul a fost jefuit, iar localnicii își amintesc ”cumplita zi” în care un grup de oameni străini locului, condus de ”o mogâldeață de om stranie ca aspect fizic, cu deficiențe fizice la picioare și răutate în priviri”, a scos pe peluza unde aterizaseră ori decolaseră micile avioane sute de volume de cărți, unele învelite în piele, mobilier, perdele și alte bunuri din casă și le-a dat foc ”cântând și dansând ca în procesiuni păgâne” în jurul flăcărilor ce se ”înălțau până la vârfurile arborilor”.
Cristalul oglinzilor a fost sfărâmat, fiind distruse pânzele tablourilor ori mobilierul de epocă. Au scăpat, ca prin minune, impresionantul șemineu de la parterul castelului, rafturile bibliotecii de lemn sculptat, în care încă se mai păstrează călimara prințului Știrbei, câteva scrinuri și lăzi de zestre, trei oglinzi de cristal și un tablou scorojit.
Degradarea clădirii a continuat după ce autoritățile comuniste au transformat reședința Știrbei în spital de pneumoftiziologie, iar, ulterior, palatul a devenit tabără școlară, care a fost închisă înainte de 1989.
În anul 1994 a fost aprobat un plan de restaurare care a fost imediat sistat, odată cu revendicarea palatului de către familia Știrbei.
Palatul a fost revendicat după anul 2000 de către urmașii familiei Știrbei, care au redobândit în instanță dreptul de proprietate, însă ulterior au vândut clădirea și parcul unui om de afaceri.
După mai bine de 60 de ani, autoritățile locale au inițiat proiecte ambițioase de introducere a palatului în circuitul turistic al acestei zone de un ”pitoresc ce îți încântă nu numai privirea, dar și mirosul”, după cum spune primarul Dărmăneștiului, inginerul Constantin Spiridon.
Potrivit acestuia, în prezent, se poarta discuții cu proprietarii pentru achiziționarea domeniului de către primărie.
”Nestematele naturale oferite de Munții Nemira, Ciuc și Berzunți, tăiați de încântătoarele văi ale Uzului și Trotușului, rezervații naturale și cu zone sălbatice încă, tradițiile folclorice, între care unele, cum este Jocul Urșilor, unice în lume, comori transmise de la generație la generație, dar și ospitalitatea locuitorilor zonei, cei care au un rețetar gastronomic de te lingi pe degete, ar capta, prin introducerea în circuitul turistic a palatului Știrbei, o bijuterie ale cărei carate s-ar constitui în reper și punct central de atracție pentru turistul venit din lumea largă”, spune primarul Spiridon.
Palatul Cantacuzino — Pașcanu — Waldenburg reunește romantism și știință
În satul Lilieci, comuna Hemeiuși, la 8 km de municipiul Bacău, în mijlocul unui important Parc dendrologic, se află un edificiu elegant, cunoscut în epoca în care a fost construit, anii 1864 — 1867, sub numele de ”Palatul roșu”, de la culoarea cărămizii netencuite folosite la ridicarea zidurilor.
Edificiul este compus din parter, etaj și parțial demisol, prezentând ”elemente, în structură și decor, aparținând eclectismului Europei Occidentale de sec. XIX”, spune arhitectul băcăuan Doru Anghel.
”Întâlnim, astfel, o împletire de elemente gotice, baroce (turn, fronton, ancadramente la ferestre) cu elemente de factură orientală cum ar fi intrarea laterală având coloane și capiteluri bogat decorate, elemente de decor pe fațadă”, a precizat arhitectul.
Palatul a aparținut familiilor, înrudite prin alianță, Costache Pașcanu, vistiernic al Moldovei, și Grigore Cantacuzino. Lucia Cantacuzino Pașcanu, proprietara ereditară a acestui edificiu, s-a căsătorit cu un principe de Schonburg — Waldenburg din familia lui Wilhelm Cuceritorul. Cei doi s-au stabilit în ”Palatul roșu” din Hemeiuș, unde l-au avut invitat pe Cristian Adolf, absolvent al Academiei Forestiere din Essen, Germania. Acesta și-a dedicat o mare parte a vieții sale pentru a transforma moșia Hemeiuș într-un unicat. Specii rare de arbori și arbuști au fost aclimatizate, iar colecția de trandafiri a fost considerată una dintre cele mai valoroase din Europa.
Datorită valorii sale științifice, statul a rechiziționat în 1919 domeniul Hemeiuș, lăsând în proprietatea familiei Schonburg — Wandenburg — Cantacuzino doar palatul, din care, după 1944, prinții au fugit în străinătate.
Clădirea a deservit armata rusească, ce l-a devastat în interior, adăpostind, după retragerea trupelor rusești, un orfelinat pentru copii, intrând ulterior în administrarea silvicultorilor.
De-a lungul timpului, conacul a suferit degradări, mai ales în urma seismelor din anii 1977 și 1999. Din anul 1955, atât palatul, cât și parcul devin proprietatea filialei Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS), respectiv Stațiunea de Cercetări Silvice Hemeiuș.
În anul 2000 filiala băcăuană a Romsilva inițiază un proiect de restaurare a palatului, dorind să-l transforme într-un edificiu destinat culturii, odată cu introducerea Parcului dendrologic și a fostelor grajduri într-un circuitul turistic permanent.
”Am pornit restaurarea după planurile inițiale, dar gândind ca spațiile generoase din incintă, complet distruse, să fie destinate concertelor camerale, expozițiilor de artă, manifestărilor științifice, inclusiv celei mai reprezentative expoziții cinegetice permanente cu trofee recoltate de-a lungul anilor de pasionați ai sportului vânătorii din pădurile zonei Văii Trotușului, foarte bogată în vânat de mare calitate”, spune inginerul Viorel Ghelase, directorul Romsilva Bacău.
Din păcate, după 2005, lucrările s-au sistat. În prezent, palatul se află în conservare, după ce s-a realizat o mare parte din finisajele exterioare, proprietarul ICAS nedispunând de fondurile necesare.
Palatul Ghika din Comănești — o construcție ce poartă semnătura arhitectului Albert Galleron, cel care a conceput atât Ateneul Român, cât și clădirea BNR
Oameni îndrăzneți, înzestrați și cu darul cercetării ori spirit revoluționar, apărători ai culturii și dezvoltării economice, membrii familiei Ghika au marcat, prin prințul Dimitrie, și arealul zonei orașului Comănești. La comanda acestuia, arhitectul Albert Galleron, cel care a conceput ulterior planurile atât Ateneului Român, cât și clădirea Băncii Naționale, a gândit și finalizat în 1890 Palatul din Comănești.
Edificiul este amplasat într-un frumos parc, iar clădirea este alcătuită din două niveluri, realizate din cărămidă și piatră, în stilul Eclectismului vremii care domina spiritul Europei Occidentale la sfârșitul sec. XIX.
Fațada are spre nord un tun pe care se afla, inițial, blazonul familiei și un ceas distruse, din păcate, după anul 1946. Spre vest se află cea de-a doua fațadă a clădirii înzestrată cu un balcon care oferă o plăcută vedere a munților și a Văii Trotușului. Parterul se deschide cu un hol impresionant, în care se mai păstrează un șemineu de ceramică, iar pe perete sunt montate două capete mari de elan, trofee de vânătoare aduse de Nicolae D. Ghika, cât și o oglindă mare de Veneția.
Din acest hol se intră într-o cameră mare, având plafonul sprijinit pe coloane. Ferestrele luminoase deschid vederea spre munți, oferind și o superbă priveliște a parcului. Plafonul camerei este ornat cu stucaturi realizate cu ornamente florale. În această încăpere se mai află una dintre sobele de teracotă originale ale palatului și o bibliotecă, unde, în perioada interbelică, se organizau activități culturale, susținute de prințesa Ioana Ghika împreună cu tinerele localnice.
Accesul spre etaj este asigurat de o scară de lemn, frumos lucrată, care, datorită marii oglinzi, oferă ansamblului senzația de grandoare. Geamurile care luminează scara din lemn aveau vitralii care au fost distruse parțial după 1960.
Străjuită de două coloane masive care susțin loggia de la etaj, intrarea în palat se face pe scări de piatră cu terase pardosite tot cu piatră.
La îndemnul biologului Grigore Antipa, Dimitrie Ghika și fiul său Nicolae au făcut mai multe expediții în Africa și America de Nord, de unde au adus aproximativ 60 de specii de plante necunoscute până în acel moment, pe care le-au aclimatizat în parcul ce înconjoară clădirea ori le-au conservat, așezându-le, alături de trofeele cinegetice capturate în timpul unor vânători în zonă ori în expedițiile din țările exotice, într-un muzeu ad-hoc organizat în incinta reședinței lor din Comănești.
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat și finalul strălucirii palatului. Potrivit localnicilor, proprietarii au încărcat într-o garnitură a unui tren staționat în gara din localitate, ce împrumuta din arhitectura palatului și care era legată printr-un tunel secret, obiectele de valoare pe care le aveau. Însă trenul nu a mai ajuns niciodată la destinație, iar bunuri de mare valoare au dispărut.
În anii comunismului, palatul a primit numeroase destinații, printre care centru de primire minori orfani de război, școală profesională, școală generală, sediu al Casei pionierului. Abia în anul 1979 au început lucrări de restaurare și amenajare, din 1989 funcționând ca Muzeu de Etnografie și Artă sub numele ”Dimitrie N. Ghika”.
Declarat monument istoric, Palatul Ghika din Comănești a făcut obiectul unui litigiu între autorități și urmașii familiei stabiliți în străinătate, care au revendicat domeniul.
Palatul Ghika din Dofteana — în așteptarea farmecului apus
Palatul Ghika din comuna Dofteana a fost ridicat într-un areal de un pitoresc aparte la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Nicolae Ghika, guvernator al Băncii Naționale a României, membru al familiei de boieri care a dat țării zece domnitori.
Situată pe Valea Trotușului, impunătoarea clădire a fost proiectată în stilul romantic de la granița dintre secolele XIX și XX.
Construcția a fost gândită de un arhitect italian, folosindu-se materiale aduse din străinătate, ca un castel de vânătoare pe patru niveluri, demisol, parter, etaj și mansardă, dar și cu două turnuri asimetrice. Cel din dreapta fațadei principale are o scară în spirală ce duce de la demisol la un foișor în aer liber dispus în vârful construcției. Pe fațade sunt amplasate balcoane și terase ce deschid priveliști către munții din preajmă, cât și către lacul din Parcul dendrologic, o colecție formată din peste 660 de specii de arbori ce se întinde pe o suprafață de 24 de hectare.
Lambriurile din lemn, șemineul din granit și o scară interioară în formă de U sunt puținele elemente de decor existente la palat, în afara spectaculosului aspect exterior.
Edificiul a avut o istorie zbuciumată după ce proprietarii săi au fost nevoiți să fugă din țară la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Între anii 1941-1944, aici a fost stabilit Comandamentul armatei germane a Wehrmachtului. La retragere, soldații germani au luat cu ei cele mai valoroase obiecte de artă din castel. Au venit rușii, au luat și ei ce a mai rămas valoros, după care în 1949 întreg domeniul a fost naționalizat, trecând în proprietatea statului. Apoi, palatul a fost spital TBC, casă de copii și sanatoriu de reumatologie infantilă.
Devastat de oameni și de foc, somptuoasa clădire din marmură și cărămidă roșie a rămas, ca aspect exterior, dreaptă în fața destinului său nefericit, descoperind și în prezent trecătorului o priveliște încântătoare căreia trecutul tumultos nu i-a știrbit din farmec. La palatul Ghika din Dofteana, s-a turnat filmul ”Domnișoara Christina”, probabil primul ”horror” românesc, ecranizare după Mircea Eliade.
În prezent palatul din Dofteana se află în proprietatea unui om de afaceri din zonă, care l-a cumpărat de la primărie, pentru că niciun urmaș al foștilor proprietari nu l-a revendicat. În urmă cu cinci ani, acesta a demarat lucrări de restaurare. Din nefericire, un incendiu cumplit a dezafectat imobilul și l-a descurajat pe proprietar.
”Acestea sunt monumentele noastre istorice…atât de pline de valoare materială și de sens istoric, cu încunjurimile lor devastate, cu cuprinsul lor pustiit, cu patina veacurilor așternută pe fiecare, atât de variate și originale în ceea ce privește tipurile lor. Unde le veți vedea, să le recunoașteți, să le respectați și să le ridicați, dacă aveți puterea, din ruina și părăsirea lor”, scria Nicolae Iorga în preajma anului 1935.
Cuvintele cărturarului privind atenția ce trebuie dată patrimoniului național sunt valabile și în prezent, îndemnând oficialități și proprietari să proiecteze salvarea unor asemenea edificii din colbul uitării și de la degradare.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.